Antichitatea. Cele mai vechi dovezi de vietuire umană în zonă datează din paleolitic (unelte din piatră cioplită descoperite pe Dealul Chicerea si în câteva localităti învecinate). Descoperirile neolitice apartin culturii Cucuteni (locuinte cu un bogat inventar, piese de ritual etc.). Urmează epoca bronzului, cu piese arheologice apartinând culturii Monteoru, apoi epoca fierului. Începând cu secolul II d.Hr., cultura geto-dacilor intră într-o nouă fază, cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de cultura carpică. Vestigii carpice au fost identificate la Crucea de Sus si în câteva asezări din împrejurimi. Obiectele descoperite în mormintele de aici atestă existenta unor strânse legături cu lumea sarmato-pontică si cea romană si reflectă gustul pentru frumos al autohtonilor. Ocupatiile principale ale carpilor constau în cultivarea pământului (practicarea viticulturii fiind la loc de cinste) si păstoritul, necesarul de hrană fiind completat cu vânatul si pescuitul. Se cunosteau metalurgia fierului, prelucrarea lemnului, olăritul. Desi teritoriul era locuit de dacii liberi, izvoarele arheologice dovedesc o puternică influentă romană (monede romane si bizantine).
Evul Mediu. Descoperirile arheologice de la Crucea de Sus, Crucea de Jos, Neicu si Satu Nou, asezări mentionate documentar abia în secolele XVI-XVII, dovedesc ca aici a existat o zonă de veche si permanentă locuire. Aparitia localitătilor se înregistrează pe malul stang al Susitei, unde izvoarele ofereau apă bună de băut, iar solul excelente conditii în vederea practicării agriculturii, viticulturii si cresterii vitelor.
Primele mărturii privind asezarile din vatra de azi a orasului Panciu datează de la sfârsitul secolului XVI. Domnitorul Petru Schiopul întărea vornicului din Tara de Jos, la 20 iulie 1589, stăpânirea pe "viile de la Cruce, ce au fost domnesti". În timp, asezarile s-au dezvoltat atât din punct de vedere demografic, cât si ca întindere. Vechiul sat Crucea se împarte în Crucea de Sus (mentionat sub acest nume la 1628) si Crucea de Jos (atestat sub această denumire în 1647).
Pe tot parcursul secolului XVII, Crucea rămâne cea mai importantă localitate din podgorie. Dezvoltarea asezării se datorează vietii economice înfloritoare din zonă, viticultura presupunând fortă de muncă pentru exploatarea plantatiilor de vie, beciuri pentru depozitarea vinului, negustori pentru comercializarea acestuia etc. În acest secol, existau aici mari proprietari de vii, calitatea si pretul redus al vinului determinând pe multi boieri si chiar domnitori (Eustratie Dabija) să-si cumpere vii în aceasta zonă.
În perioada următoare se constată o dezvoltare mai lentă a localitătii, deoarece o parte din asezare intră, prin danii sau cumpăraturi, în proprietatea Mânăstirii Bogdana. De la sfârsitul secolului XVII, Crucea era astfel nu numai pământ răzăsesc, ci si la mânăstiri.
La mijlocul secolului XVII, activitătilor comerciale din Crucea de Jos si Crucea de Sus li se adaugă dezvoltarea mestesugurilor, meseriile de blănar,ciobotar, tăbăcar fiind atestate documentar. Despre un târg propriu-zis nu putem vorbi însă decât spre sfârsitul secolulul XVIII, conform lui C. Giurăscu, când apar primele dughene ale negustorilor, în 1794-1799. Numele târgului Panciu pare ca a fost luat de la unul din sârbii asezati aici. Pentru prima oară, numele târgului Panciu apare într-un document din 25 decembrie 1798. Alti istorici (Untaru) sustin însă că "... la 1798 târgul era deja constituit, având o oarecare vechime, din moment ce există o biserică si un cimitir, o anumită activitate economică specifică, administratie proprie". El rămâne împărtit multă vreme între Mânăstirea Bogdana si răzesi, aici existând si 30 de slujitori ai căpităniei, scutiti de bir. În 1816 figura ca una din cele mai importante localităti ale tinutului Putna. În 1830, acest târg era recunoscut ca un important centru mestesugăresc (cu trei pânzării, două velnite si o lumânărie).
Aflate la rascruce de drumuri, localitatile de aici nu puteau ramane în afara marilor evenimente ale timpului. Pe aici treceau căile de comunicatii medievale ce uneau Moldova cu Tara Românească, Transilvania si Dobrogea, precum si numerosi domni sprijiniti de osti pentru a fi înscăunati la Iasi ori voievozi care părăseau domnia. Evenimentele au fost nu de putine ori foarte păgubitoare, mai ales când au început razboaiele dintre turci, austrieci si rusi, care nu i-au scutit pe localnici de anumite biruri în plus sau prădăciuni.
Epoca modernă. La începutul secolului XIX, zona Panciului este răvăsită de evenimente care nu o priveau în nici un fel. Anul 1821, de exemplu, a avut ecouri si aici. În drum spre Tara Românească, eteristii lui Alexandru Ipsilanti au pricinuit mari pagube, aprovizionarea trupelor făcându-se în mod abuziv. Vamesul Tinutului Putna arăta astfel că, în aprilie 1821, "satul Crucea de Jos se risipise", locuitorii fiind "speriati". În timpul luptelor pentru Unire, majoritatea podgorenilor de aici s-au grupat în partida unionistilor, trimitând ca reprezentant al lor în Adunarea Ad-hoc a Moldovei pe Ion Roată din Câmpuri, devenit celebru pentru interventiile sale în favoarea răzesilor.
Războiul de Neatârnare din 1877-1878 este un alt moment în care păncenii si-au dovedit devotamentul lor. În luptele pentru castigarea independentei purtate În sudul Dunării au căzut Ion Bănută, N. Hărăbor, Ion Miclea, Ion Matei, Tudose Papa, Ion Filimon, Constantin Tarlea, Andron Buhai. Lor li s-au alaturat alti ostasi - eroi plecati din satele podgoriei, care, prin sacrificiul lor, au adus o mare contributie la cucerirea independentei - marele deziderat al întregului popor.
Populatia si asezările de aici au fost cel mai greu încercate În Războiul de Reîntregire din 1916-1918. În toamna anului 1916, dupa eroica rezistentă la Dunăre si Carpati, armata română a fost nevoită să se replieze pe malul stâng al Putnei. În dorinta obtinerii unei victorii de prestigiu, armatele germane si austro-ungare încercau să zdrobească Armata 2 Română. Cu toate că s-au luat măsuri de evacuare a orasului, cea mai mare parte a locuitorilor a rămas la casele lor. Timp de sapte luni, localitatea a fost bombardată sălbatic de bateriile inamice de mare calibru. Pe 30 iulie 1917, comandamentul german a dezlăntuit o puternică ofensivă pe directiile Panciu si Dealul Muncelu, reusind să cucerească orasul. Contraatacând, două regimente românesti au oprit inaintarea germană. În următoarele zile, luptele au devenit si mai aprige. Pentru a înspăimanta si înfrânge trupele române, pe data de 6 august 1917, inamicul a recurs la bombe incendiare si gaze toxice, Încălcând prin aceasta legile razboiului. Victoria de la Mărăsesti a întors însă soarta războiului în favoarea românilor.
Distrugerile provocate de razboi au fost deosebit de grele. La numeroasele vieti omenesti dispărute pe front sau în spatele lui se adaugă ruinarea asezărilor si a plantatiilor de vii. Însemnările unui martor ocular ne prezintă un tablou aproape apocaliptic: "De unde mai înainte întâlneai viile care râdeau soarelui, care îti vorbeau de cea mai desăvârsită si ordonată muncă, acum, la fiecare pas, e numai fier, sârmă ghimpată, proiectile, care rupte, chesoane sfărâmate, de parcă vezi înclestarea razboiului care sfarmă, risipeste ceea ce generatii întregi, cu muncă tihnită, au strâns, au cultivat, au respectat...".
La 6 Julie 1919, păncenii au înfiintat Societatea "Renasterea", care îsi propunea să actioneze pentru replantarea viilor si reconstruirea asezărilor. Cu fonduri proprii sau de la stat, populatia a început să ridice constructii noi si să-si cultive pământurile aflate în paragină. Începând cu anul 1922, situatia podgorenilor cunoaste o relativă îmbunătătire, multi dintre ei replantându-si viile cu soiuri mai bune. Se înfiintează o cooperativă viticolă, două banci, judecatoria, un gimnaziu de baieti si unul de fete (acesta transformat ulterior în scoală profesională), se extind reteaua stradală si aductiunea de apă potabilă, se reface calea ferată etc. Devenind comună urbană încă din 1861, localitatea îsi sporeste gradul de urbanitate după 1945, cand apar intreprinderi si institutii noi, se dezvoltă reteaua de alimentare cu apă si cea de canalizare a orasului, iluminatul public, învătământul, sănătatea etc. Din 1991, Panciu s-a înfrătit cu localitatea franceză Arbois din Departamentul Jura, între cele două comunităti locale efectuându-se de atunci schimburi de delegatii în fiecare an, locuitorii lor fiind apropiati ca profesie, traditii si obiceiuri. Cu toate greutatile tranzitiei survenite dupa 1989, orasul se mentine pe o traiectorie ascendentă, lucrările edilitare din ultimii ani aducând un plus de optimism.