Păncenii si-au trăit viata în muncă si rugăciune. Pe lângă bisericile din fiecare cartier al orasului (fostele sate) în marginea dinspre sud există si Schitul Brazi, devenit de la un timp mânăstire. Cuvioasele maici duc aici un trai auster, autentic monahal, rugându-se bunului Dumnezeu pentru mântuirea lor si a neamului din care s-au zămislit.
       Istoria acestui schit ne transpune în lumea legendelor, preluate în trecut de scriitori. Izvoarele literare si unele mărturii istorice ne spun că Schitul Brazi ar fi fost construit de un boier de-al lui Vasile Lupu, în 1654, pe locul unde i-a fost salvată fiica răpită de ungurii adusi de Gheorghe Stefan împotriva domnitorului moldovean. Fiind frumoasă, aceasta fusese luată cu forta de trei frati unguri, în retragerea lor spre Transilvania prin Tinutul Putna. Un tânăr chipes, pe nume Mazepa, crescut la curtea regelui polon loan Cazimir, venit în fruntea unei osti de cazaci sa-l sprijine pe Vasile Lupu, a auzit de tragica întâmplare. Si-a luat cu el trei cazaci si a pătruns în armata ungară. Uluit de îndrazneala tânărului, comandantul acesteia a hotărât ca fata sa fie a celui care va învinge în luptă. Ucigand Mazepa, în luptă dreaptă, pe cei trei frati unguri, fata a fost salvată. În amintirea acestei isprăvi si a celor trei unguri răpusi, Mazepa a sădit trei brazi. Un an mai târziu, boierul moldovean a ridicat aici un schit de călugărite, alegandu-i drept patron pe Sf. Gheorghe. Schitul a durat până în 1807, cand ieromonahul Dimitrie a luat toată lemnaria de stejar a bisericii si a dus-o în deal, unde a ridicat Biserica Sf. loan, mutând acolo si schitul de maici. Schitul Brazi si-a reclădit biserica din zid în 1834, rămânând de călugări. Sub sirul de chilii dinspre pârâu era un paraclis în care se intra printr-o scară secretă. În zidurile groase de jos se aflau alte chilii si o ciusmea ce curgea permanent, iar printr-o usă ce se deschidea dintr-o strană bine mascată se comunica cu un beci lung, despre care se vorbea ca ajungea cu gura a doua tocmai la Schitul Sf. loan. În aceste ascunzisuri de sub pământ se refugiau probabil monahii din fata năvălirilor turcesti.Desfiintat de regimul comunist în 1959, aici au fost adusi tigani nomazi, care au distrus si au pus totul pe foc, inclusiv scândurile bisericii, după care au plecat. Călugăritele s-au întors după trei decenii de pribegie, schitul fiind aproape refăcut sub îndrumarea staretei Justina Anghelută.
       Se pare însă că rugăciunile maicutelor nu i-au ajutat prea mult pe pănceni, pentru că asupra orasului s-au abătut, în timp, nenumărate nenorociri. După cutremurele din 1620, 1674, 1701, 1738, 1790 si 1838 vine un incendiu năpraznic în 1869, care preface în cenusă întreaga zonă comercială a orasului, clădirile fiind construite din lemn si lipite una de alta. Noile constructii din zid, ridicate dupa acestea, sunt năruite, în parte, după un sfert de veac, în 1894, când se produce un nou seism, considerat de localnici ca fiind de grad mare. După distrugerile si jaful din timpul primului război mondial, păncenii sunt zguduiti de un alt cutremur, în 1929. Locuitorii "orasului dintre vii" nu se lasă si constructiile încep să se infiripe din nou. La 10 noiembrie 1940, orele 3.40 dimineata, Panciu este distrus în întregime de cutremur în numai 45 de secunde. Reconstructia orasului a fost însă împiedicată de intrarea României în cel de-al doilea război mondial, ea realizându-se în perioada postbelică, în special între 1956 si 1968, când Panciu a fost resedintă de raion.